Într-un conflict de muncă, cel care mijlocește discuția are un singur capital: încrederea ambelor părți. Iar încrederea se pierde în secunda în care una dintre ele simte că omul din mijloc ține cu cealaltă. De aceea imparțialitatea nu este o formulă frumoasă din fișa postului, ci condiția fără de care concilierea nu funcționează.
Ce înseamnă, concret, un conciliator imparțial
Pe lângă neutralitate, confidențialitate și disponibilitate — concilierea este o procedură voluntară, la dispoziția părților — imparțialitatea susține tot procesul. Ea înseamnă un echilibru permanent între cele două părți, echilibru pe care expertul în legislația muncii este dator să îl mențină de la prima ședință până la semnarea acordului.
Un conciliator imparțial este un moderator onest: conduce analiza conflictului și etapa de negociere fără să împingă spre o soluție anume. Fără acest echilibru nu există discuții utile. Este nevoie de cineva care ține cumpăna conflictului.
De ce partinirea distruge negocierea
Imparțialitatea este opusul partinirii. Cine ține cu o parte nu poate fi obiectiv și nu poate fi terțul care ajută la găsirea unei soluții amiabile, pentru că se va lovi de refuzul celeilalte părți.
Exemplul cel mai simplu: o persoană care ține cu una dintre părți vine împreună cu ea la cealaltă și îi propune o înțelegere. De regulă, oamenii aflați în conflict acceptă greu să se așeze la masă. În situația descrisă, lucrurile se complică și mai mult, pentru că apare un dezechilibru de forțe — doi contra unu. Partea rămasă singură se vede la o masă unde adversarul este ajutat efectiv de altcineva care negociază și argumentează alături de el. Puterea de negociere devine disproporționată, iar o negociere de acest tip este sortită eșecului.
De ce avocatul unei părți nu poate fi conciliator
Tocmai de aceea procedura cere ca terțul să creeze de la început un cadru echilibrat și proporțional și să îl păstreze pe toată durata concilierii.
Din același motiv, avocatul uneia dintre părți nu poate avea rolul de conciliator: el este plătit să argumenteze și să pledeze pentru soluția clientului său. Nu poate lua nici inițiativa invitării părții adverse la discuții, pentru că, oricât de bună i-ar fi credința, cealaltă parte va avea suspiciuni. O procedură care începe cu neîncredere începe deja pierdută.
Aceeași logică se aplică atunci când terțul este rudă sau prieten cu una dintre părți. În mediere, legea îl obligă pe mediator să aducă la cunoștința tuturor această legătură și să continue numai dacă părțile îl acceptă în aceste condiții. În conciliere, chiar dacă textul legii nu prevede expres, practica sănătoasă este identică: se spune din prima, iar dacă una dintre părți are rezerve, dosarul se predă unui coleg.
Ce se întâmplă când imparțialitatea se pierde
Lipsa de imparțialitate duce inevitabil la neîncredere — în om și în procedură — iar procedura se oprește repede. Esența concilierii stă în caracterul ei voluntar: părțile nu sunt obligate să continue discuțiile și nu sunt obligate să ajungă la un acord. Disponibilitatea rămâne activă pe tot parcursul ședințelor, până la semnarea acordului.
În aceste condiții, un conciliator care nu își respectă imparțialitatea este sancționat de părți în cel mai direct mod cu putință: una dintre ele se ridică de la masă și spune că nu mai continuă.
Imparțial nu înseamnă dezinteresat
Imparțialitatea nu este indiferență. Conciliatorul trebuie să se arate interesat de ce i se povestește, să înțeleagă conflictul în amănunt și în ansamblu, ca să poată canaliza dialogul cu fiecare parte.
Poate fi privită mai degrabă ca echidistanță: aceeași atenție și aceeași deschidere pentru punctul de vedere al fiecăruia, fără a judeca și fără a se alia cu cineva. Conciliatorul imparțial ascultă o parte, se detașează imediat de opinia ei și ascultă cu exact aceeași atenție poziția celeilalte. Faptul că ascultă la fel este dovada că nu și-a format o părere preconcepută despre conflict, despre soluție sau despre oameni — indiferent câtă dreptate pare să aibă unul dintre ei.
Echidistanța îl ține pe teren neutru. Practic, el stă la jumătatea liniei de conflict: din poziția aceea poate apropia punctele de vedere și poate urmări zonele în care părțile chiar se înțeleg.
Confuzia frecventă: conciliator sau avocat?
În practică, pentru că rolul nu este cunoscut, părțile i se adresează conciliatorului ca unui avocat și așteaptă de la el să le apere interesele. Când se întâmplă asta, el este dator să reia discuția despre rolul său, despre principiile procedurii și, dacă e cazul, să le recomande să își angajeze un avocat. Sunt două meserii diferite, iar amestecul lor strică ambele.
Imparțialitatea ține direct de obiectivitate. Orice alunecare spre subiectivitate scoate procedura din rostul ei. Și funcționează în ambele sensuri: cu cât conciliatorul își păstrează mai bine imparțialitatea și neutralitatea, cu atât crește încrederea în el, iar procesul se ridică la un standard mai bun.
Imparțialitatea dă putere procedurii și dă măsura profesionalismului expertului.
Dacă aveți un conflict de muncă
Concilierea vă poate scuti de ani de proces. Vă spun de la început, onest, dacă situația dumneavoastră se pretează la conciliere și ce presupune procedura.
Vedeți cum funcționează concilierea conflictelor de muncă sau programați o discuție gratuită.